Dutch NL English EN French FR German DE Italian IT Portuguese PT Romanian RO Spanish ES

Masca lui Alintățel. Drumul împăcării

bzadmin Echipa asked 3 luni ago

Pentru că zilele trecute v-am invitat să reflectați asupra pericolelor pe care le prezintă folosirea în exces a mijloacelor media și a gadgeturilor internaute asupra copiilor noștri, astăzi vă supun atenției o istorioară din care nădăjduiesc că veți putea înțelege că nici noi, adulții, nu suntem scutiți de aceste pericole. Cel mai dureros, din toate poveștile de viață auzite de la trăitorii de astfel de experiențe de lângă mine, mi se pare a fi procesul înstrăinării omului de sine și de cei dragi lui, pierderea sensului vieții, izolarea într-o lume greu de accesat de către cei din jurul lui.

Vă doresc lectură și reflectare cu folos!

 

Masca lui Alintățel. Drumul împăcării

Alintățel este masca purtată de fiecare copil mâhnit de indiferența părinților. Strigătul ei războinic este glasul unei iubiri neîmpărtășite și neînțelese în sânul familiei biologice, înălțat, din adâncul făpturii ei rănite, spre a fi chemare la împăcare și la iertare pentru toți cei care au făcut parte din romanul vieții ei.

Alintățel poate fi oricare dintre noi, căruia i se refuză o viață autentică și trăirile vii.

Zborul între lumi poate fi vindecător atâta timp cât găsește un suflet care să o păstrez în contact cu realitatea. Ea  detonează  artificiile doar spre a-și face cunoscută prezența, nu spre a pârjoli.

— Ce poveste frumoasă mi-ai citit, bunico! Nu știu de unde îți iei cărțile cu povești, căci mama niciodată nu le găsește. Ai putea să îi spui și ei locul lor!

Cu bunica ei Cristina este tot timpul drăguță și amabilă. Nu simte că ar face vreun efort să o ajute pe Mai’ia, căci așa îi spune bunicii, nici măcar când e vorba de treburile casnice. Nu același lucru se întâmplă în relația cu mama ei.

— Nu-mi plac desenele astea [animate]! Sunt urâte. Schimbă mai repede de aici, acum! Nici astea nu-mi plac! Tu chiar nu știi nimic?! Lasă aici!

Cam așa decurg interacțiunile ei cu mama. Atunci mama se retrage în dormitorul ei resemnată de data asta, lăsând-o pe Cristina în urmă cu protestele și cu televizorul ei. Uneori, mama mai ripostează, punându-și copilul la punct cu vorbe grele, ori aplicându-i vreo corecție fizică. Acum, însă, nu are dispoziția necesară să se scandalizeze, așa că se retrage în „oaza” ei de liniște, în dormitor. Deschide televizorul, schimbând de pe un post pe altul, până găsește ceva pe placul ei. Liniștită, crește volumul sunetului tv, care o va purta către o altă lume. I-a rămas un „rest” din cuvintele lui Alintățel în urechi, așa o dezmiardă ea pe Cristina în zilele bune, dar un film bun o va ajuta să stingă ecoul acelui glas.

Încăpățânările copilului ăstuia o enervează la culme. Orice metode a încercat cu ea până acum, nimic nu i-a reușit. Fiica ei îi vorbește disprețuitor și nu poate să înțeleagă cum de copiii din ziua de astăzi își permit să se comporte astfel cu părinții lor. „Păi, pe vremea mea – îi explica ea Cristinei când era relativ calmă și binedispusă – nu-mi permiteam să fac așa ceva mamei mele! Îi vorbeam cu respect. Tu nu știi ce e ăla!” Iar Cristina, drept răspuns, îi scoate limba. „Copilul ăsta e pur și simplu imposibil!”, rostește mama printre dinți, ca pentru sine.

Scene din acestea se întâmplă des în familia Cristinei, formată din ea, mama și bunica. Pe tatăl ei nu l-a cunoscut. A dispărut înainte de a ști chiar și mama de dorința copilului de a veni pe lume.

Banii nu sunt lipsa acestei familii, căci mama muncește mult, cât pentru doi, și-i oferă fiicei sale tot ceea ce făptura ei fizică și-ar putea dori. Cristina este recunoscătoare mamei pentru asta, dar nu îi arată această recunoștință vreodată.

Când se întâlnește cu colegele de la școală, nu mai prididește să le arate acestora ultimele ei achiziții vestimentare ori gadgeturi tehnologice, subliniind faptul că mama ei are gusturi alese, când vine vorba de modă, dar și că este foarte iscusită în ale calculatoarelor, când vine vorba de tehnologie. Colegii ei o admiră pentru „avuțiile” ei și pentru că are o mamă atât de pricepută și de performantă.

Învățătorul nu se îndoiește de cât de mult își apreciază Cristina mama.

Doar mama ei, ori de câte ori are ședințe cu părinții la școală, se așteaptă ca, din clipă în clipă, să primească vreo săpuneală de la părinți ori de la învățător. Nu înțelege cum de niciodată la școală nu-i spune nimeni nimic rău despre copilul ei, pentru că în cartier toți se plâng de impertinența și de obrăzniciile ei!

Bunica petrece cel mai mult timp cu fetița. Ea e „Mai’ia” care a legănat-o pe picioare ca să adoarmă în nopțile în care avea coșmaruri, tot ea a învățat-o cum să pronunțe cuvintele corect, pentru a nu mai râde copiii pe seama ei, ea a deschis cufărul cu amintiri despre trecutul strămoșilor ei, făcând-o să-i iubească, și tot la ea se află cheia de la poarta poveștilor. Aici, cu bunica și în lumea basmelor, simte Cristina că poate să fie ea și nu Alintățel. Aici personajele o primesc în poveste, fără a trebui să spună lucruri excepționale și fără noimă, pe care la școală le spune pentru a părea mai interesantă, și fără a fi nevoită să poarte haine scumpe ca să fie remarcată și admirată, cum o cer „uzanțele” din lumea reală. Aici nu mai trebuie să fie sobră și acră, uneori chiar obraznică și bătăușă, cum e împinsă să se comporte, adesea, cu mulți dintre puștii din cartier, pentru a putea pune capăt glumelor nesărate făcute de aceștia pe seama venirii ei pe lume. Aici e loc pentru toți: pentru sentimente, pentru prietenie și pentru ajutor, pentru bunătate și pentru bună purtare, chiar și pentru tatăl ei. Dar, după părerea ei, aici nu e loc pentru televizor, pentru calculator, pentru telefon și pentru bani, căci aceste lucruri i-au luat-o pe mama de lângă ea.

În fiecare zi așteaptă, cu nerăbdare, trecerea orelor de școală pentru ca să ajungă mai repede acasă, unde o va găsi pe bunica – singura ființă în fața căreia poate să fie ea însăși, fără mască, fără zorzoane. Întotdeauna bunica o așteaptă cu mâncarea aburindă, cu zâmbetul pe buze și cu o poveste bună. După poveste, urmează somnul care îi place, căci poveștile se continuă și în vis, apoi ar vrea ca ziua să ia sfârșit. Dar nu se sfârșește. Urmează venirea mamei. O așteaptă, cu înfrigurare, să vină. Încă dinainte de a o vedea știe cât de inexpresiv îi va fi chipul, câte cuvinte va rosti, pe ce tonalitate, câte vor face referire la ea, cât timp va trece până o va cicăli să treacă la teme, care îi va fi traiectoria – pat, televizor, calculator, bucătărie. Și-ar dori ca, măcar astăzi, mama ei să o întrebe cum se simte, dacă și-ar dori să facă ceva împreună, altceva decât teme; și-ar dori atât de mult să vorbească cu ea, încât ar accepta până și o conversație plictisitoare și banală despre vreme.

Îi cunoaște starea de spirit după felul în care introduce cheia în broască pentru a deschide ușa. În acele momente Cristina își spune în sine: „Alintățel, e vremea să-ți intri în rol!” și ploaie de „nu-uri” și de nemulțumiri se revarsă din gura ei, ca dintr-un torent. Deși Zâna Florilor a sfătuit-o, noaptea trecută, în vis, să înceteze a mai spune răutăți, suferința ei nu-i dă pace și își dorește să obțină o reacție de la mama ei, fie și una negativă.

Cât și-ar dori ca aceasta să-i înțeleagă suferința! Și cât de chinuitor e pentru ea gândul că iar și-a necăjit mama, în mod voit! Iar ea e din nou pusă în situația de-a se lupta cu cele două glasuri din mintea ei: cel care o ispitește să-i plătească polițe grele mamei, pentru lipsa de atenție, și cel care o îndeamnă să-i vorbească acesteia cu dragoste și cu înțelegere. Dar suferința ei? Suferința ei nu știe să vorbească decât prin răni sângerânde, nevăzute, răni adânci, care, la rându-le, știu doar să provoace alte răni.

„De unde, oare, poate veni vindecarea?” – își întreabă Cristina, adesea, personajele. Iar personajele ei se gândesc îndelung, fără a-i oferi vreun răspuns.

— De unde vine vindecarea, bunico? o întreabă și pe „Mai’ ia”.

Bunica îi înțelege suferința și îi răspunde printre sărutări:

— Din iertare.

— Din iertare, Mai’ia? Nu înțeleg…

— Ei, Bulgăraș, ai să înțelegi cu timpul. Și eu am suferit. Și eu am greșit mult în trecut. Și acum greșesc destul. Am luat chiar unele decizii care au rănit-o pe mama ta. Mult timp m-au chinuit regretele. Încă mă mai încearcă destule (regrete) și acum. Mi-a trebuit timp să-mi recunosc greșelile și să mă pot ierta. Ca să înțelegi că ceea ce-ți spun are noimă, am să-ți spun o poveste. Eu doar voi începe povestea, iar tu o vei continua în vis. Sunt convinsă că, atunci când te vei trezi, vei fi înțeles ce am vrut să-ți spun. Poți să scrii, apoi, povestea pe o coală de hârtie și să i-o dai mamei tale să o citească.

Și Mai’ia începu povestea:

— A fost odată, odată demult, dar nu doar o singură dată, o rază care rătăcea pe Pământ. Fusese smulsă din mănunchiuri de raze de o explozie solară. Soarele își iubea mult razele, doar că, uneori, nu-și putea controla vâltoarea trăirilor, riscând să piardă atunci tot ceea ce avea mai drag. Cu toate acestea, el continua, în fiecare zi, să strălucească și să lumineze Pământul și pe toate celelalte planete pe care le avea în grijă, ignorându-și propria durere și lipsă, dăruind, tot ceea ce avea, celorlalți…

Între timp, Cristina adormi. Soarele strălucea sus pe cer, anunțând jumătatea zilei. Povestea bunicii o captivase și se grăbea acum să-i afle urmarea în vis. Timp de două ore a dormit liniștit, fără să se zvârcolească în așternut, ca alte dăți. După două ore, s-a trezit și a alergat la bunica să o îmbrățișeze.

— Acum am înțeles că și eu trebuie sa fac ceva, în povestea regăsirii, să iert și să cer iertare.

Bunica se mulțumi să o mângâie pe cap și să-i întindă coala de hârtie pe care Cristina urma să înlănțuie firul poveștii.

„Rază-de-Soare umbla tristă pe cărări prăfuite, pline de mărăcini. Spera să-și găsească Soarele. Dar, pe măsură ce zilele treceau, ea se îndepărta de la drumul cel bun și își pierdea tot mai mult din strălucire. În colțul ochilor îi răsăreau lacrimi mari cât boabele de rouă, dar nu le vărsa de teamă să nu se stingă. Devenise o rază ascuțită și fără strălucire, care strivea tot ce-i ieșea în drum. Dorea să înfrunte toate greutățile de una singură pentru a ajunge la Soarele ei mult dorit. Și își dorea atât de mult să și reușească! Ochii ei, obosiți de griji și de lipsa somnului, nu au văzut bine chipul acestuia, atunci când l-a întâlnit. Surzit și orbit de propria-i durere, Soarele era cât pe ce sa cadă răpus de furia Razei-de-Soare. Dacă nu ar fi fost Luna care să o oprească, Raza-de-Soare l-ar fi sfâșiat în bucăți. Ca trezită dintr-un somn adânc, Rază-de-Soare a dat drumul lacrimilor strânse în colțul ochilor și, printre sughițuri, și-a desfăcut brațele pentru a-și îmbrățișa Soarele, pierdut demult și regăsit atunci.”

Cristina abia puse punct frazei de mai sus, când cheia se răsuci în broasca de la intrare, iar mama păși în antreu. Acum, pentru prima dată, fetița se întoarse cu fața înspre mamă și îi zâmbi larg. Aceasta, răspunzându-i cu aceeași vibrație a inimii, primi de la fiica ei „cheia” spre iertare.

Psiholog,
Nicoleta Horduna.