Dutch NL English EN French FR German DE Italian IT Portuguese PT Romanian RO Spanish ES

Motivaţia elevilor pentru ȋnvăţare

Unul dintre motivele esenţiale pentru care oamenii urmează şcoala, cu precădere după încheierea învăţamântului obligatoriu este reuşita socială: mergem la şcoală pentru a reuşi în viaţă, pentru a promova în societate, pentru a câstiga un statut social superior. De aceea, coordonatele valorice (implicite sau explicite) ale modelului dominat de reuşită socială reprezintă elemente fundamentale ale motivaţiei învăţării.

Dar ce este motivaţia? Succint, putem spune că este procesul care conduce, ghidează şi menţine comportamentele, de la cele elementare (ex. a mânca) până la cele complexe, determinând preferinţa persoanei pentru anumite acţiuni sau comportamente.

Psihologia educaţiei operează diferenţierea formală dintre motivaţia intrinsecă (determinate de dorinţele, interesele şi preferinţele strict personale) şi cea extrinsecă (determinată prin impunere din exterior). Nivelul de aspiraţie diferă foarte mult de la o persoană la alta: cineva doreşte să devină muncitor într-o uzină, un altul aspiră să devină maistru, altcineva doreşte să devină inginer. Nivelul de aspiraţie este în funcţie de aptitudinile şi de voinţa fiecăruia.

Un elev care nu simte nici un impuls sau nici nevoie de a acţiona este un elev nemotivat, lipsa motivaţiei pentru învăţare poate să conducă nu numai la performanţe şcolare scăzute, ci şi la alte acumulări negative care pot sta la baza unor abateri sau devianţe comportamentale; în timp ce un elev care este activat sau energizat de a acţiona spre un obiectiv, este considerat un elev motivat.

Important este ca elevul să manifeste interes pentru şcoală, să realizeze sarcinile şcolare şi să-şi îndeplinească obiectivele stabilite. Nu trebuie să ignorăm faptul că unii elevi au rezultate slabe sau abandonează şcoala chiar şi în condiţiile în care au un nivel bun de motivaţie pentru învăţare: sunt binecunoscute situaţiile în care unii copii sunt constrânşi să lucreze sau sunt victime ale unor abuzuri.

De multe ori elevii traversează perioade mai scurte sau mai lungi în care interesul pentru învăţare suferă o schimbare dramatică. Părinţii devin îngrijoraţi sau furioşi, neînţelegând de ce copilul lor inteligent nu se mai implică serios în rezolvarea sarcinilor şcolare. Cauzele care conduc la o astfel de situaţie sunt foarte variate şi ţin nu numai de copilul însuşi, familie sau şcoala în care învaţă ci şi de societate. Elevii la rândul lor sunt conştienţi de faptul că îşi dezamăgesc părinţii şi profesorii, şi frecvent ajung să se simtă la rândul său dezamăgiţi de propria incapacitate de a redobândi succesul la şcoală.

Motivele care-l fac pe copil să vină la şcoală, să asculte de profesor, să înveţe, sunt cele extrinseci, când şcolarul nu are un interes direct pentru şcoală, ci urmăreşte anumite recompense morale: dorinţa de afiliere, când elevul merge la şcoală şi învaţă pentru a face plăcere părinţilor; uneori şi pentru a corespunde cerinţelor profesorului pe care-l stimează, mai intervine şi dorinţa de a fi împreună cu unii copii din cartier; tendinţele normative: obişnuinţa de a se supune regulilor, cerinţelor categorice ale părinţilor şi ale societăţii în genere; teama de consecinţele neascultării, ale rămânerii fără o diplomă, mai prejos decât ceilalţi; ambiţia, dorinţa de a-i întrece pe alţii, de a fi în frunte. Aceasta poate avea efecte negative: rivalitatea şi chiar ostilitatea din partea unor colegi.

Alte motive sunt intrinseci, atunci când învăţătura, dobândirea de cunoştinţe îl interesează în mod direct pe şcolar.

Facilitarea şi nu controlul ar trebui să ghideze ideile când se încearcă să se schimbe anumite comportamente în şcoală. Chiar dacă o persoană este într-o poziţie de autoritate, cum este profesorul, eforturile de a motiva elevii într-o anumită direcţie vor avea un succes mai semnificativ dacă relaţia profesor–elev este considerată una de colaborare între persoane ce pot sau nu să împărtăşească aceleaşi sentimente, expectanţe şi scopuri. Altfel, intervenţiile motivaţionale ce nu respectă scopurile, emoţiile şi convingerile unei persoane legate de o anumită situaţie pot produce efecte pe termen scurt, dar pe o perioadă mai mare de timp aceste intervenţii pot să eşueze.

Profesorii ar trebui să încerce să afle care sunt lucrurile de care elevii sunt interesaţi, care sunt lucrurile care-i pasionează şi să găsească modalităţile cele mai potrivite de a le transforma în modalităţi de stimulare a progresului lor şi în căi de a le dezvolta o atitudine pozitivă, deschisă faţă de învăţare şi faţă de şcoală. Cu cât elevii sunt mai mult ajutaţi în stabilirea şi realizarea scopurilor prin situaţiile create de profesor în procesul de învăţământ (respectând particularităţile de vârstă şi individuale, profesorul fixează în mod diferenţiat sarcini elevilor săi), cu atât motivele activităţii lor se consolidează mai uşor, devin mai eficiente. În acest sens, este de dorit ca profesorii să ştie că există un număr semnificativ de factori ambientali, pe care ei îi pot utiliza pentru a creşte motivaţia elevilor: ȋnceperea lecţiei prin a da elevilor un motiv de a rămâne conectaţi; expectanţe clare; fixarea unor obiective pe termen scurt; aprecierea verbală şi scris; utilizarea judicioasă a notării şi stimularea descoperirii, explorării, curiozităţii epistemice.

Problemele de motivaţie ale elevilor fiind extreme de diverse, intervenţia profesorului nu se poate baza pe reţete, ci trebuie adaptată la fiecare situaţie ȋn parte.

Psiholog,

Manea Mirela

Bibliografie:

  1. Cosmovici, A., Iacob, I. (1998), Psihologia şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
  2. Popenci, Şt., Fartuşnic, C. (2009) , Motivaţia pentru ȋnvăţare: de ce ar trebui să le pese copiilor de ea ş ice putem face pentru asta, Editura Didactica Publishing House, Bucureşti.
  3. Broşura ,,Motivaţia elevilor şi ȋnvăţarea’’ (2015-2016), Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Laboratorul Teoria Educaţiei.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

eleven + 13 =