Dutch NL English EN French FR German DE Italian IT Portuguese PT Romanian RO Spanish ES

Influența bunicilor în procesul de educare a copiilor

De curând a ajuns la mine o întrebare venită din partea câtorva părinți preocupați să gestioneze corect relațiile cu bunicii copiilor lor, relații care, așa cum au sesizat și ei, pot suferi din pricina amestecării celor mai în vârstă în viața mai noii familii aflate în plin proces de formare și normare.

La întrebarea ”Cum să gestionăm influența bunicilor, atunci când nu suntem de acord cu modul lor de a educa copiii?”, răspunsul cunoaște nuanțări diferite, de la un caz la altul. În spatele unor astfel de obiceiuri deprinse de bunici stau niște experiențe ale părinților mai în vârstă cu părinții mai tineri, dar și niște libertăți sau breșe permise și acceptate de comun acord, la un moment dat, de către ambele părți ori însușite doar de către bunici, fără consultarea și acordul părinților, libertăți luate în virtutea unui transfer de roluri pe care l-au realizat cei mai în vârstă; bunicii „împărintându-se” artificial pentru a rezolva retroactiv ceva compromis din trecutul lor de părinți.

Bunicilor nu trebuie să li se ia rolul cuvenit în constelația familiei. Dar întrebarea pe care ar trebui să și-o adreseze și la care ar trebui să răspundă atât generațiile mai tinere cât și cele cu mai multă experiența este ce rol are fiecare în această constelație?

Rolul bunicilor nu este, în noua configurație familială, acela de a se re-împărinta, cum nici rolul părinților nu este acela de a se în-copilări și cred că ar trebui ca fiecare dintre ei să devină conștient de aceste aspecte.

Fiecare părinte trebuie să-și asume rolurile potrivite ce i se cuvin în fiecare moment al vieții. Părinții trebuie să se ocupe de creșterea și educația propriilor copii, atâta timp cât aceștia sunt minori, și să le fie modele, prin faptele lor și prin experiențele oferite acestora, toată viața.

După o anumită vârstă, copilului, devenit adult, i se va lăsa libertatea să aleagă, să discearnă, să greșească, să se îndrepte, să se educe, să-și întemeieze propria familie și să educe la rândul lui. Dădăceala copiilor, după ce aceștia au încetat să mai fie copii ca vârstă cronologică, este păguboasă și condamnă pe cei tineri la regres, la dependență, la un refuz în a-și asuma rolurile și obligațiile de adult sau, de ce nu, la revoltă. În momentul în care copilul, devenit părintele, pasează această responsabilitate -a creșterii și educării propriilor copii-, din motive variate, propriilor părinți, în speță bunicilor, părintele și-a ieșit din rol și atunci trebuie să-și asume și consecințele ce decurg din această sustragere a sa.

Singurii în măsură și îndrituiți să traseze granițele noii familii și să „împartă” rolurile pe scena vieții familiale sunt cei doi părinți, nu bunicii.

Atunci când doar unul dintre părinți va accepta „ajutorul” și implicarea propriului părinte/propriilor părinți în creșterea și educarea copilului/copiilor lui/lor situația va fi cu atât mai complicată și mai greu de gestionat pentru celălalt părinte pentru care această imixtiune a fost făcută „forțat”, fără consultare, printr-o punere în fața faptului împlinit. Într-o astfel de situație bulversați, nesiguri și părtinitori vor fi nu doar copiii, ci și cei doi soți. Relațiile din cuplu vor fi tensionate, cunoscând din plin „intemperiile” iscate de amestecul bunicilor în viața nepoților și în coeziunea relației maritale ale celor doi soți.

Situația nu este mai fericită nici în cazul în care ambii soți au acceptat ajutor doar din partea unora dintre bunici, fără a-i implica ori consulta în creșterea și educarea nepoților și pe ceilalți bunici. „Bunicii neglijați” se vor simți dați la o parte și mai puțin importanți pentru tânăra familie. Se vor simți inutili, devalorizați, nedreptățiți, chiar dacă intenția fățișa a copiilor lor nu ar fi fost aceasta; să spunem că tinerii vor invoca drept scuze, pentru că au făcut astfel de alegeri, motive care au ținut de proximitatea față de ceilalți bunici, lipsa resurselor de timp pentru a se ocupa de proprii copii ori lipsa mijloacelor materiale care să le permită să angajeze o bonă ori să-i ducă pe copii la creșă ori pur și simplu dorința de a-și ști copiii în siguranță cu cineva din familie, indiferent cine ar fi fost acesta. Adevărul din spatele unor astfel de alegeri este, oricum, altul…și altfel îl vor resimți și ceilalți bunici.

În decursul existenței familiale, astfel de resentimente vor fi resimțite la tot pasul de către majoritatea membrilor ei în cadrul interacțiunilor familiei lărgite, iar soțul/partenerul care nu și-a implicat părinții în creșterea și educarea copiilor lui se va simți vinovat față de părinții săi ori, din contră, răzbunat retroactiv pentru niște greșeli pe care le-au făcut aceștia în trecutul lui de copil.

De bună seamă că mai există și o a treia situație în care doar unii dintre bunici vor să se implice în creșterea și educarea propriilor nepoți, pe când ceilalți consideră că este de datoria copiilor lor, ajunși părinți, să facă acest lucru singuri și să-și asume pe deplin aceste responsabilități. Desigur că și aceasta este o situație greu de gestionat și de înțeles de către tânăra familie care vine din start cu niște diferențe de modele în ceea ce privește asumarea rolurilor și nivelul de așteptări. E nevoie de multă maturitate și de echilibru din partea tinerilor părinți, dar și din partea bunicilor care înțeleg să „ajute”, calități atât de necesare adulților pentru a putea decela astfel de experiențe, pentru a putea face alegerile cele mai înțelepte pentru sănătatea familiei și pentru a înțelege corect mesajele pe care vrea să le transmită fiecare dintre adulții implicați.

Nepoții, firește, vor agrea pe bunicii care le-au fost mai aproape, rămânând în amintirile lor doar figurile bunicilor de referință, uneori substituindu-le, nesănătos, pe acestea chiar figurilor parentale. Figurile celorlalți bunici vor fi estompate, adesea încărcate caricatural, uneori pe nedrept, de defecte proiectate asupra acestora de către mintea lor care a încercat să găsească justificări ale absenței și ale neimplicării lor în desfășurarea „poveștilor” lor de viață.

Părinților, însă, le revine sarcina de a creiona în ochii copilului, în mod cinstit, imaginea fiecărui bunic, fără nicio umbră de părtinire, de resentimente ori de răzbunare.

O a patra situație, care ar fi de dorit, ar fi aceea în care ambele cupluri de bunici sunt dispuse să ofere, în mod egal, tinerei familii ajutor în creșterea copiilor, cu condiția ca tinerii părinți să-și asume sarcina educării și creșterii propriilor copii, fără a le permite celor tineri să se sustragă din rolurile ce li se cuvin. Bunicii, în cazul acesta, își înțeleg foarte bine rolurile și vor să-i ajute pe proprii copii să și le asume și ei pe ale lor.

Și o ultimă situație, care îmi persistă acum în minte, și care nu este deloc de dorit, este acea a bunicilor care își dispută aprig nepoții, ca pe o avere mult râvnită, și care ar fi în stare de orice pentru câștigarea acestora de partea lor. În astfel de contexte părinții sunt simpli spectatori ai unui act ce se desfășoară chiar sub ochii lor și din care ei sunt excluși. Unii dintre părinții aflați într-o astfel de situație se simt neputincioși, alții se bucură, nefondat, de timpul care le rămâne astfel doar pentru ei înșiși. Copiii, în schimb, vor fi în mijlocul unei competiții obositoare dintre bunici și vor pierde treptat contactul cu părinții lor și cu ceea ce ar trebui să însemne familia: liniște, armonie, ajutor, susținere, adăpost contra intemperiilor lumii, etc.

Cât de sănătoase sau de nesănătoase, pentru evoluția și devenirea familiei, sunt alegerile implicării ori neimplicării bunicilor în creșterea și educarea nepoților rămâne să stabilească fiecare familie în parte și să suporte consecințele alegerilor făcute în cunoștință de cauză.

Acum este timpul ca fiecare familie, dintre cele care încă mai caută răspunsuri la întrebarea formulată anterior, să identifice în care dintre situațiile enumerate mai sus se află și să reformuleze întrebarea cu care am început această discuție astfel încât să-și poată singură identifica sursa problemelor și să se poată concentra pe căutarea răspunsurilor potrivite care să le fie de ajutor pentru ieșirea din impas.

Atunci când părinții vorbesc aceeași limbă, fiindu-le clar ce fel de educație vor să ofere copiilor lor și pe cine să mai implice ori nu în demersul educațional al acestora, lucrurile pot fi mai simple. Limitele și granițele familiei vor fi stabilite la unison, destul de clar și de vocal de către cei doi părinți, astfel încât ambele cuplurile de bunici vor înțelege, în mod sigur, ce le este ori nu permis în relația cu nepoții lor și cu tânărul cuplu. Atunci când mesajele sunt voalate și vin doar din partea unuia dintre parteneri, bunicii vor înțelege că este nevoie de intervenția lor pentru a norma viața de cuplu a celor doi tineri ori pentru a proteja pe unul dintre parteneri (pe propriul copil, cel mai adesea) și/sau educația nepoților lor. Dacă partenerul dvs. este de altă părere ori transmite părinților lui alte mesaje decât cele transmise de dvs., să nu vă pară lucru curios că socrii dvs. se cred îndreptățiți să intervină în viața dvs. de cuplu și în educația copiilor dvs. Socrii vor considera că relația dvs. cu copilul lor este „necoaptă” și nesigură și își vor prelungi funcția și rolul de părinți și asupra legăturilor pe care le aveți cu copilul lor, dar și asupra copilului/copiilor dvs, în speță a nepotului/nepoților lor.

Situația nu va fi prea roz nici în cazul părinților care acordă, în mod exclusiv, bunicilor prea multe libertăți, responsabilități și le pasează explicit acestora sarcina educării propriilor copii. Acești părinți nici nu-și imaginează cât de mult riscă în relația cu proprii copii, dar și cu proprii părinți ori socri. În primul rând că rolul lor parental va fi destul de mult diluat. Apoi autoritatea părintelui va rămâne doar un concept, căci sarcina autorității absolute, atât în cazul părintelui-copil, cât și în cazul copilului părintelui sus-numit, va fi absorbită de bunici. În ochii copilului, părintele va fi doar un copil mai mare care mai poate fi, din când în când, „tras de urechi” (metaforic vorbind) ori la răspundere de către deținătorii puterii și autorității familiale absolute-bunicii.

Or cei care trasează granița și „pachetul” de reguli familiale nu trebuie să fie alții decât părinții celor mici. Bunicii pot fi, și asta ar fi de dorit, cei care întăresc și consolidează, de pe poziția pe care o ocupă, regulile stabilite de părinți. Această atitudine ar fi de un real folos întregii familii. Deciziile cu privire la viața copiilor vor fi luate de părinți împreună cu copiii lor. Bunicii îi pot ajuta pe cei mici să înțeleagă rostul și importanța respectării acestor decizii, fără a „tăia” din autoritatea părinților, fără a veni cu perspectiva lor asupra deciziilor stabilite deja. Acolo unde copiii vor sesiza dezacorduri vizibile și auzibile între cele două generații (părinți, bunici), acolo vor avea grijă să mai nască și ei un dezacord pe care îl vor prelungi, pedalând pe el în decursul multor interacțiuni cu proprii lor părinți: „Lasă că nici tu nu te înțelegeai cu părinții tăi!” „Lasă că nici tu nu îi ascultai!”, „De ce aș face ce îmi spui tu?! Ce tu făceai ce îți spuneau părinții tăi?!”, „Mi-au spus mie bunicii că făceai tot timpul invers decât te sfătuiau ei.”, etc.

În cazul în care vă aflați într-una dintre situațiile enunțate mai sus, vă dau o veste bună: timpul nu este pe deplin pierdut. Încă mai puteți repara din greșelile comise prin „dezertare” din rolul de părinte ori printr-o insuficientă implicare în viața familiei dvs.. Este necesar, ca părinți, să conștientizați greșelile pe care le-ați făcut fiecare dintre voi prin amestecarea părinților voștri în educarea copiilor voștri și împreună să deveniți o singură voce care va avea, astfel puterea și îndreptățirea, să stabilească limite celorlalți din afara familiei biologice. Regulile le veți stabili împreună cu partenerul dvs., prin negociere, și asigurați-vă să fie clar formulate, de bun simț și funcționale, atât pentru copiii dvs, cât și pentru cele două cupluri de bunici. Limitele trebuie să fie valabile și aplicabile în toate situațiile, fără excepție, pentru toți bunicii. Va trebui să purtați discuții cu părinții și/ ori cu socrii dvs., discuții la care nu este deloc indicat să participe copiii. În cadrul acestor întrevederi, voi amândoi le veți comunica părinților dvs. felul în care vedeți, ca și cuplu, dinamica familiei, rolurile fiecăruia în această dinamică și principiile după care doriți și înțelegeți să vă creșteți și educați copiii de acum încolo. Dacă bunicii și-au făcut un obicei în a vă contrazice ori în a se imixtiona, în decursul timpului, în chestiunile dvs. intime de familie, nu vă ambalați! Trebuie să vă așteptați și acum la reacții virulente din partea acestora. Fiți fermi și nu dați înapoi de la ceea ce ați convenit cu partenerul dvs.! Este imperios necesar să vă „reluați” statutul de părinte, iar bunicii să-și înțeleagă și să-și asume doar rolurile ce li se cuvin în calitate de bunici. Tot ceea ce depășește granițele de bun simț și siguranța familiei biologice este total nesănătos atât pentru copiii dvs., cât și pentru dvs. ca soți și întemeietori de familie.

În memoria multora dintre noi se păstrează imaginea idilică a bunicilor. Amintirea lor este încărcată în culorile poveștilor pe care ni le spuneau, în aroma mâncărurilor pe care le făceau special pentru noi, nepoții, în senzația trăită la atingerea unei mâini mai aspre, muncite, dar încărcate de dragoste și de bucuria mângâierii, în aura faptelor pe care le făceau și care ne-au întipărit în minte reguli de viață sănătoase și atitudini destoinice de care ne vorbeau și ai noștri părinți. În aceeași memorie persistă și imaginea iubită a părinților noștri, chipul lor luminos care ne însoțește cu înțelegere și încurajator fiecare încercare, vorbele lor de alint, dar și de dojană care ne-au dat putere și putință să creștem. Imaginea unora nu o estompează pe a celorlalți, căci părinții și bunicii nu trebuie să fie într-o competiție a iubirii ori a meritelor, ci și unii și ceilalți sunt într-o prelungire a rădăcinilor noastre străvechi, a unui cântec de iubire care ne leagă, a unui vers despre păsare și despre sporire a fiecăruia dintre noi. Și bunicii și părinții și nepoții sunt „zale” insubstituibile ale unui frumos „lanț” de relații, de dăruire și de iubire, lanț care nu suportă să fie scurtat, ci sporit.

Rolul bunicilor este să ne conecteze la trecutul nostru, la valorile umane perene, să ne amintească de faptul că avem rădăcini și aparținem unei familii care este mândră de așa urmași. Rolul bunicilor este să ne amintească de faptul că suntem trecători prin viață și că trebuie să ne trăim viața cu demnitate și păsare față de aproape. Rolul bunicilor este să aline, fără a alinta, să iubească, fără a răni ori a avea pretenții, să admire nepoții, fără a și-i însuși ca pe proprietăți, să ofere modele de bună purtare prin faptele lor, nu prin vorbe vindicative.

Rolul părinților este să-și crească și educe copiii, nu să dezerteze din rolul pe care l-au primit prin nașterea puilor lor, să sporească minunile pe care le-au primit, să-și iubească pruncii fără condiționări și să nu obosească vreodată în a fi părinți, în a-și dori să devină, pe zi ce trece, mai buni ca oameni, mai buni ca părinți.

Și închei aici, ceea ce am avut de spus cu privire la acest subiect, cu o afirmație pe care, personal, o trăiesc cu intensitate în fiecare zi- nimeni nu te va destitui din „părinție” atâta vreme cât inima nu ți se va înstrăina de cel ce „te-a făcut” și te-a învățat cel mai bine să fii părinte-copilul tău.

Nicoleta Horduna,

Psiholog.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *